Cu trei sferturi de veac în urmă, Editura “Cartea Românească” făcea vâlvă cu o colecţie de “cărticele” (le zic aşa pentru că aveau, invariabil, 32 de pagini), într-o serie coordonată de profesorul I. Simionescu şi denumită “Cunoştinţe folositoare”. Aflai din paginile cărţilor – aşezate şi ele în cinci serii distincte – tot ce voiai să ştii, de la geografia şi istoria Regatului României până la monografia marilor spirite româneşti, şi de la astronomie până la noţiuni de medicină şi sfaturi casnice (în primul său deceniu, însumate, titlurile colecţiei fuseseră publicate în peste două milioane de exemplare).

Între aceste volumaşe instructive s-a “rătăcit” şi unul a cărui tematică mă face să-l pomenesc la această rubrică. Este vorba despre “Parfumuri şi sulimanuri fabricate în casă”, semnată de un oarecare I. Potamiano (atenţie, nu este singurul titlu al colecţiei care tratează despre universul olfactiv... dar vom reveni asupra acestui amănunt).

Autorul îşi motivează demersul prin aceea că orice femeie-şi doreşte să fie mai frumoasă încă decât a înzestrat-o mama natură şi că încă din antichitate sunt exemple de poţiuni şi loţiuni de înfrumuseţare. Dar, spune el, în spatele reclamelor care aţineau calea femeilor interbelice se ascundeau tot felul de “falşuri” ce n-ar fi putut fi contracarate altfel decât prin “fabricarea în casă” a cosmeticalelor: “Flşificatorii speculanţi nu se sfiesc a pune în cutii elegante tibişir măcinat, amestecat cu carbonat de magneziu, bismut, talc şi ceva parfum” scrie el, oripilat la gândul că-n loc de pudra fină de orez necesară obrazului delicat frumoasele vremii aveau să folosească acest amestec “total neigienic”. Ce soluţie există? “Scumpe cetitoare! Fabricarea cosmeticelor, a parfumurilor, este cea mai uşoară operaţie, când ai de unde să-ţi procuri elementele din care se compun (esenţială observaţie – n.R.). Vă sfătui