Gabriel Liiceanu s-a schimbat de-a lungul timpului: dintr-un specialist în filozofie a devenit un filozof de serviciu, cu program non-stop.
Ori de câte ori societatea românească are nevoie de răspunsuri urgente la întrebări de genul: cum să trăim?, ce să facem cu trecutul nostru?, în ce valori să credem?, de ce să luăm ca model civilizaţia occidentală?, cum anume să ne concepem viitorul?, filozoful apare la televizor şi oferă posibile soluţii.
Pregătirea filosofică serioasă, dramatismul ideilor, vocea de o muzicalitate gravă – totul îl face demn de încredere. Mai este vorba, apoi, şi de o sinceritate severă, neîndurătoare, asemănătoare uneori cu o autoflagelare în public, care este însă, în realitate, o sinceritate elaborată, confecţionată astfel încât să nu prejudicieze cu adevărat imaginea vorbitorului.
Scrisul lui Gabriel Liiceanu, într-o ţară a frivolităţii sclipitoare, se remarcă înainte de toate prin gravitate. Filozoful nu poate fi frivol. Când se angajează într-o discuţie, indiferent de subiect, o face cu toată seriozitatea şi ridicându-se la o mare altitudine intelectuală.
Gabriel Liiceanu îşi pune de fiecare dată în funcţiune – chiar şi când scrie despre gunoaiele Bucureştiului sau despre activistul de partid de altădată – întreaga maşinărie a minţii. Judecă orice subiect dintr-o perspectivă filosofică. Pe unde trece el cu gândirea, rămâne nu o cărare, ci un drum pavat. Numai Eminescu – aşa cum îl ştim din publicistică – îi mai uimea (şi speria) pe cititori printr-o asemenea anvergură, nereglabilă, a inteligenţei.
Comparaţia cu Eminescu este bună şi pentru a defini talentul literar al lui Gabriel Liiceanu. Ca şi publicistul de la Timpul, Gabriel Liiceanu are un mod elaborat, greoi şi foarte expresiv de a folosi cuvintele. El nu scoate frazele dintr-o pălărie de scamator, ci dintr-un presupus haos lingvistic. Efortu