Am în faţă imaginea absurdă a unei situaţii reale: trei muncitori dau la lopată încărcînd nisip într-un camion, iar alţi trei, cocoţaţi în camion, descarcă nisipul. Eterna poantă cu trei încarcă, trei descarcă...Toată lumea-i mulţumită şi cu lacrimi pe obraz. Unii de rîs, alţii de necaz. Exact ca în cazul despre care vreau să spun cîteva cuvinte.
În urma cu mai puţin de un an (nov. 2012), am scris un articol cu titlul: ,,Liberările condiţionate, instigare la crimă?’’, articol în care am încercat să prezint atît anomaliile existente în procedurile privind liberarea condiţionată cît şi consecinţele, de multe ori nefaste, ale acestor anomalii.
Azi s-a zvonit, oficial pe alocuri, că violatorul jurnalistei a fost prins, încătuşat şi arestat. De poliţie. Aşa, si?! Păi ăştia, poliţiştii, sînt cei trei care încarcă... Staţi liniştiţi că acolo sus în camion (citeşte ,,penitenciar, comisii de liberări, instanţe de liberărări”...) sînt mult mai mulţi care descarcă.
Nu doresc nimănui răul, dar dacă soţul, tatăl, sora sau mama jurnalistei violate ar fi judecatorul sau membru al comisiei de liberare care au decis lăsarea în libertate a acestui descreierat, cum s-ar simţi?
Am toată admiraţia pentru cei care intr-adevăr se îndreaptă, regretă SINCER ceea ce au făcut şi care prin comportament redevin oameni normali. Pentru ei, cazierul pătat va fi în veci o povară a conştiinţei iar reabilitarea, doar o hîrtie pentru societate.
Pentru cei de teapa celui prins acum de poliţie, pedeapsa aşa cum e ea decisă de judecător este abstractă, şi altfel percepută chiar în momentul rostirii ei. De exemplu, cînd judecătorul spune noua ani, condamnatul ŞTIE că va face şase... Apoi începe teatrul cu ,,dovezile de îndreptare, comportamentul ireproşabil, rapoartele favorabile întocmite de gardieni, poezii, picturi, goblenuri...etc.’’. Şi în scurt timp este printre noi. @N_
