Ileana Vrancea era, la sfârșitul deceniului cinci al secolului trecut, o tânără de stânga, convinsă că prin adeziunea ei la partidul comunist nu are de pierdut decât lanțurile.  Redactor ani mulți la ”Lupta de clasă”, marginalizată în anii 70 , a părăsit România în 1987. În anii târzii ai cuplului Ierunca/ Lovinescu, Ileana Vrancea făcea parte din ”primul cerc” al prieteniilor lor, adânci, bazate pe admirație reciprocă, afecțiune și complicitate intelectuală. Am vorbit de nenumărate ori la telefon cu Ileana Vrancea, fiindcă telefona zilnic din Israel, pentru a cere vești despre starea de sănătate a Monicăi, în ultimii doi ani, cei trăiți fără Virgil Ierunca.

Scrisoarea de care vorbesc aici datează din preistoria acestei prietenii,  care contrazice pe cât de uimitor pe atât de convingător imaginea unei Monica Lovinescu înzestrată cu geniu etic, de o forță morală aproape inumană, dar una frizând rigiditatea, dogmatismul, politizând și sărăcind relațiile umane.

În 1965, la câteva luni de la schimbarea conducerii la vârf a României, prin moartea lui Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, Ileana Vrancea a crezut oportun să profite de ”deschidere”, pentru a-și continua un program de onestitate critică și istorică, de impunere treptată a unor valori interbelice, în principal E.Lovinescu, până atunci interzise sau marginalizate. Îi scrie în acest sens o scrisoare Monicăi Lovinescu, aflată la Paris, cerându-i acces la documentele din arhiva recuperată grație Ecaterinei Bălăcioiu- Lovinescu, în principal ”Agendele” (încredințate după 1990 spre publicare Gabrielei Omăt) și romanului inedit încă, ”Mălurenii”.

Răspunsul primit de la Monica Lovinescu, într-o scrisoare pe care Ileana Vrancea mi-a încredințat-o la câteva săptămâni după 21 aprilie 2005, și publicat de mine integral în ”O sută de zile cu Monica Lovinescu”, Vremea, 2005, îl reiau aici, fragmentar