Au existat şi români fericiţi! Şi cum altfel ar putea fi exprimată această stare, în timpurile de azi, decât prin creşteri salariale şi de venituri? Dacă privim graficele de creştere salarială medie în economia românească, cifrele impresionează. Evident, erodate cu ratele de inflaţie ridicate, ele devin consistente abia după 2005, când inflaţia a scăzut sub 10%, dar şi aşa cifrele rămân impresionante.
Creşterea decembrie 2005 decembrie 2009 este de peste 40% şi chiar dacă în bună măsură aceste creşteri au fost mâncate de inflaţie, chiar dacă au fost sub rata de creştere a bunurilor care s-au aliniat rapid la nivelurile europene, ele au rămas consistente şi au trimis un semnal puternic populaţiei: un semnal al aşteptărilor optimiste în legătură cu anii care vin, al direcţiei unice de evoluţie a veniturilor, adică în sus. Dacă la aceasta mai adăugăm şi aprecierea monedei naţionale din perioada 20052007, de peste 15%, rezultă un cadru remarcabil de iluzie a îmbogăţirii, în care cea mai mare parte a populaţiei a intrat cu repeziciune, susţinută de şi mai rapida creştere a valorilor bunurilor imobiliare pe care le deţinea.
Anii în care aceste cifre au evoluat constant în aceeaşi direcţie au dus la concluzia logică că aceasta este singura direcţie de evoluţie posibilă, iar ritmul în care România va recupera decalajele faţă de Vest este unul rapid. O asemenea concluzie mai are însă nevoie de o nouă premisă pentru a fi susţinută: existenţa unei încrederi în capacitatea politică de gestiune a perioadei de convergenţă faţă de nivelurile de trai ale Vestului. Dacă, în perioadele de creştere, această încredere a fost ignorată în bună măsură prin legarea veniturilor familiale de alte repere, date de rudele aflate la lucru în străinătate sau de participarea la investiţiile rapide ale multinaţionalelor din ţară, acum această încredere este singura stavilă în faţa
