Dacă privesc telecomanda ca pe o hartă încifrată a unui teritoriu pe care l-am explorat şi marcat, voi recunoaşte îndată zonele de turbulenţă, cîmpurile de bătălie (pentru rating-uri tot mai mari), gările cu oprire obligatorie, junglele şi pustiurile în care nu m-aş mai aventura, şi refugiile - TCM, arte, Discovery -, precum insulele acelea visătoare pe care le binecuvînta Kipling într-un poem. Refugii care sînt, de asemenea, puncte de plecare pentru alte călătorii. TCM (Turner Classic Movies) nu e ce-ar putea fi: are o ofertă limitată - acelaşi stoc de filme pe care l-am epuizat cu ani în urmă, cînd postul se numea încă TNT (Turner Network Television); şi din acele filme, destule nu sînt "clasice", ci doar vechi - impostori invocîndu-şi vîrsta înaintată pentru a căpăta credibilitate. Cu toate acestea (sau chiar datorită lipsei sale de surprize, refuzului său de a se reînnoi), TCM e unul dintre popasurile la care trag adesea, în călătoriile mele cu telecomanda. Nici un risc pentru călătorul din fotoliu, cît timp rămîne pe TCM. Nimic mai grav decît posibila decepţie a reîntîlnirii cu un film care altădată îl vrăjise. Deci iată-mă din nou în Indonezia anului 1965, aşa cum e reconstituită în filmul lui Peter Weir The Year of Living Dangerously/Anul tuturor pericolelor (1983) - am tradus versiunea franceză a titlului. Din nou, acea senzaţie uşoară de vertij, cînd respir atmosfera creată de Weir: are talentul de a învesti nişte imagini concrete (ce par la fel de autentice ca într-un jurnal de actualităţi: foamete şi violenţă într-o ţară din Lumea a Treia) cu ceva impalpabil - sugestia unei dimensiuni metafizice. Indonezia lui se află, parcă, sub un blestem. Acum ştiu că Indonezia lui e iluzie optică - a filmat, de fapt, în Filipine. Şi acum nu mai regăsesc în film profunzimea pe care o avea în amintirile mele. Nu mă mai convinge încercarea de a privi din interior t