Cind generalul Plesita il tragea pe Paul Goma de barba, eu traiam bine mersi la Paris. Fara cetatenie, fara azil politic, cu un fel de pasaport de apatrid, pasaportul Nansen, pe care, se pare, l-a avut si Cioran inainte de razboi; ceea ce nu ma impiedica sa am o intensa activitate anticeausista. Era dupa cutremurul cel mare...
Miscarea Goma se potolise, multi primisera pasapoartele pe care le cerusera, iar initiatorul ei se afla in beciurile Securitatii. Liga drepturilor omului in Romania, pe care o infiintasem nu cu mult inainte, isi avea sediul la redactia revistei Cahiers de l’Est si organiza tot felul de manifestatii in jurul ambasadei. Cu pancarte si baloane! Dar fara nici un succes. Aveam mustrari de constiinta, caci eu il incurajasem pe Goma sa-i trimita lui Havel celebra scrisoare care a declansat, putem spune, intreaga miscare. M-am sfatuit cu unii si cu altii. Pierre Hasner, ziarist si politolog, originar din Romania, mi-a dat sfatul cel bun: sa ma adresez americanilor. Numai de americani avea frica Ceausescu! (Ca si Basescu acum?) Si tot Hasner mi-a aranjat o intilnire cu un grangur de la CIA. Intilnirea avut loc intr-un mare hotel parizian. Eu care ma laudam ca nu-mi fusese frica in fata generalilor de Securitate, acum parca nu ma simteam in largul meu. I-am explicat „securistului“ american lupta eroica pe care o duce Goma in Romania, izolarea relativa in care se afla, amenintarile politiei politice si curajul cu care le suporta. Barbatul din fata mea masura aproape doi metri si avea umerii largi ca ai lui James Bond. La inceput isi lua note; pe urma, doar rasucea usor plictisit stiloul intre degete. Am simtit ca pierd partida. Sahistul din mine a avut o idee fulgeratoare: sa-i vorbesc americanului despre nevasta lui Goma, care tocmai nascuse, si despre tatal ei, Fischer-Navodaru. Sa-i atrag atentia asupra antisemitismului crescind al regimul