Turistul prin Londra poate fi de trei feluri: sociolog, cerşetor sau gură-cască, fie separat, fie toate deodată. În Tube (metroul londonez), poţi să admiri ameţitoarea varietate de oameni vorbind zeci de graiuri obscure, asemeni unui complicat instrument muzical făcut din limbi culese de prin imensul imperiu prăbuşit. Trupurile şi învelitorile ce aparţin acestor limbi se răsfrîng ca un evantai al modei din Rhodesia la Abu Dhabi, cu un strop de Britney Spears şi Master P. Dar dacă nu începi să vezi metroul ca un smorgasboard, Occidentul este bine reprezentat. Două măicuţe care stau pe scaun ciripesc în italiană, vegheate de un tînăr unisexuat purtînd un tricou inscripţionat "Vampir". Vampirul s-a urcat la Camden, care, mi s-a explicat, este una dintre gurile Iadului. (Cealaltă este Sunyvale, unde trăieşte Buffy Vînătoarea de Vampiri). Bine reprezentaţi sînt şi funcţionarii în costume negre şi cenuşii, uşor ameţiţi (dar doar uşor) după cele trei ore de după serviciu pe care le-au prestat în vreun pub. Funcţionarul britanic nu este uşor de scos din ale sale. Halbele de bere doar ce le ung mecanismele interioare, pentru o mai mare productivitate. Singurele care îi dau cît de cît de gol sînt umbrelele, dar în metrou le ţin strîns între genunchi. Presărate prin pliurile acestui acordeon etnic, printre membrii Războiului Religios Rece şi funcţionari, sînt vulpiţele. Rolul vulpiţelor este să-i abată pe funcţionari (imposibil!) şi să profite din plin de cele cinci zile de soare călduţ care binecuvîntează insula în anii impari. Una dintre ele îi spune, la telefon, prietenei sale că a chiulit de la lucru azi, şi-a spălat rufele, că îi e frică să se întoarcă acasă, îi spune ce a mîncat la prînz şi ce grozav ar fi dacă mîine n-ar trebui să se ducă la spital, pe scurt, tot-tot. Are o fustiţă foarte scurtă, pe deasupra căreia se arată vederii o bucăţică foarte îngrjită de le