E alcatuit din fier ruginit si are niste ochi/ochelari care ti-l evoca pe Woody Allen. Si aceeasi stangacie. Nu vorbeste mult, dar scoate cateodata niste sunete rotunjite si vag gijaite care automat iti amintesc de E.T. Se numeste (nu degeaba) Wall-E si are, in anul de gratie 2700, sarcina de a strange de pe un Pamant ramas pustiu, un ocean de gunoaie.
Un Robinson Crusoe in mizeria celui mai urat cosmar, realitate pe care o populeaza, pe langa harnicia de Sisif, cu propria-i candoare. Pana cand din cer apare, ca un inger, o sonda spatiala de care robotelul se va indragosti fara scapare.
Asta se intampla, in cateva fraze, in cel mai proaspat film de animatie produs de Disney si Pixar, si semnat de Andrew Stanton, aflat in fruntea echipei care a mai realizat „Finding Nemo”.
„Wall-E” este un film adorabil, insufletit de bunele sentimente care domina productia de desen animat american la hectar, dar aceastea sunt rasfirate prin gaurile unei povesti aerisite, extrem de delicat desenate si cu o atentie speciala acordata detaliilor.
„Wall-E” are simplitatea inocenta a lui „E.T” si, pe langa destul de vizibilele apropouri la filmele lui Steven Spielberg (pe care-l citeaza pana si in modul de a desena/concepe o anumita scena), are cateva trimiteri parodice, foarte clare, la „Odiseea spatiala 2001”, clasicul lui Stanley Kubrick.
Odiseea spatiala 2700 este insa o misiune spatiala in care toti oamenii arata la fel si, pentru ca robotii au ajuns sa faca toata treaba, sunt cu totii supraponderali. Intr-atat sunt de lenesi incat nu merg pe picioarele lor, consuma mancare in forma lichida si toata ziua se uita la niste monitoare foarte destepte, vorbind unii cu altii prin telefon. Cam ca noi in anul 2008, doar ca mai evoluati.
Sesizati apropoul? Nici n-ar fi greu, dar morala nu ti-e varata in ochi cu anasana, ci
