Cum de inca mai e tolerat Savatie Bastovoi, ieromonahul (despre sfintia sa este vorba), in sistem (in sistemul nostru bisericesc, pe care il vexeaza prin intreaga lui atitudine intelectuala), nu ma taie capul, zau! Sa scrii (ocupatie suspecta!), sa publici si, culmea, sa ai editura proprie la Bucuresti. De blog nu mai vorbesc, ca unii, cred, inca n-au acceptia... Tocmai am terminat de crosetat, hai sa zic stenodactilograma, chit ca termenul nu se potriveste deloc, fiindca stenografia n-o stiu decit din auzite (si dintr-un film sovietic, de acum vreo treizeci de ani, unde aparea Hitler, in buncarul sau, insotit de un stenograf); iar dactilogramele, cel putin pentru mine, unul, nu mai exista de ani buni, locul fiindu-le luat de print: sic transit gloria ustensilelor! Dar e stenodactilograma, in principiu, caci reproduce, cuvint cu cuvint, doua discursuri rostite succesiv si inregistrate fidel pe dictafon. La fel, presupun, ar fi aratat o stenodactilograma: cu toate slovele la catastif. Dar de ce facui vorbire? Pai, sub imperiul unei anume impresii. Acum mai bine de o luna, la inceputul lui decembrie trecut (tocmai ninsese, zapada escalada in valuri gratioase treptele de la intrare, dupa ce pusese stapinire pe strazi, crengi si acoperisuri), in campus isi facu aparitia o fata bisericeasca. Se vedea ca e un cleric dupa anteriul negru si dupa crucea masiva, de argint, de pe piept. Parintele pasea sprinten, ca unul care stie exact unde merge si cind trebuie sa ajunga. Era urmat de cineva la fel de hirsut si care purta pe cap, dupa pilda inaintasului, un fes negru, impletit din lina. Ca si parintele, avea intr-o mina un balot de carti (se iteau prin hirtia rupta a ambalajului), iar in cealalta tinea cu grija un „Nikon", cu un teleobiectiv de-a dreptul impozant. Aparatul, am aflat mai tirziu, profitind de o pauza, era de buna seama o achizitie: conceput si sa inregistreze si