Pedepsele pentru furtul din avutul obştesc erau drastice în comunism. În ultimul deceniu al Epocii de Aur se ajunsese ca o parte însemnată a populaţiei rurale să aibă cazier, ca urmare a aplicării Decretului 306/1981. Pentru cineva care n-a cunoscut în mod direct perioada, chestiunea furturilor în comunism pare înconjurată de paradoxuri. Una era, de pildă, să furi un sac de porumb de pe câmp, de la stat adică, şi alta să-l iei de la nea Costică, vecinul din dreapta casei.

„În Codul Penal socialist, din 1968, exista un Titlu III – Infracţiuni contra avutului particular şi un Titlu IV – Infracţiuni contra avutului obştesc. Iar pedepsele erau cu mult mai mari în ultima situaţie, mergând, în anumite cazuri, cu consecinţe deosebit de grave, până la pedeapsa cu moartea”, spune prof. univ. dr. Valerian Cioclei, procuror înainte de 1989.

Dar chiar dacă reglementările erau drastice şi pedepsele exagerat de mari pentru infracţiunile în paguba avutului obştesc, şefii de întreprinderi, paznicii, organele locale se învăţaseră să-nchidă ochii în faţa furturilor mărunte, să le-ascundă sub preş, să nu facă gălăgie. Că, oricum, toată lumea fura. Şi nu dădea bine să se ştie că ai elemente infracţionale în întreprindere sau în comună, după cum nu dădea bine să se ştie că sunt pierderi, că sunt nemulţumiri, că oamenii fură ca să suplinească lipsuri. Şi că furai şi tu, ca şef, pe lângă angajaţii tăi.

Către finalul anilor ’70, însă, dată fiind amploarea fenomenului, laţul a început să se strângă şi a fost publicat celebrul de-acum Decret 306/1981 „privind măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, iar în penitenciare au început s-ajungă chiar şi ţărani care furaseră o traistă cu gogoşari.

Concret, pe lângă pedepsirea „infracţiunilor de speculă”, decretul cu pricina prevedea că „