A scrie despre protestele împotriva proiectului de la Roșia Montană într-un climat de opinii extrem de polarizat este o aventură imprevizibilă. Orice ai scrie, cuvintele și sensurile alunecă sub riscul de a fi răstălmăcite, denaturate, interpretate pînă la sațietate. Oricine ai fi, cititorul se va întreba dacă părinții sunt nomenclaturiști și dacă ai jurat credință partidului pe vremea cînd erai pionier*. A păstra centrul și moderația, a pleda pentru reguli impersonale într-o scenă politică intens personalizată intră iarăși în zodia inadecvării, dată fiind acutizarea emoțiilor politice.

Protestele, atunci cînd nu vizează interese strict personale sau profesionale, sunt forme ale loialității față de comunitatea, țara, societatea în care trăiești, sau cel puțin asta e teoria. Loialitatea, contestarea și abandonul, i.e., exilul, însumează cele trei mari opțiuni pe care un cetățean le poate avea pentru societatea în care s-a născut. A asuma o voce publică și a investi sau a pierde resurse (timp, bani, drumuri la secția de poliție etc) în proteste reprezintă cetățenia activă prin excelență. Fără implicare civică, preponderent instituționalizată, o democrație relativ nouă și imperfectă nu supraviețuiește pe termen lung.

A restrînge viața politică doar la alegeri și la consumul de informații politice dintre alegeri îngustează calitatea democrației. Se pregătește astfel terenul samavolniciei, erodării lente dar sistematice a etosului democratic. Pericolul electoralismului descris mai sus face casă bună cu absenteismul, anume majorități tăcute pun procesele politice între parenteze și se retrag în viața privată, prin saturare – politica e un circ iar ”aia” sunt puși pe căpătuială. Pe lîngă apatie, o parte însemnată rămîne pasivă și capturată de conformismul politic. Deși au așteptat altceva de la alegeri, deși speranțele lor au ratat din nou realitatea proza