Am urmărit cu sufletul la gură filmul artistico-documentar făcut despre Nae Ionescu. Sînt îndrăgostit de cultura română şi, deci, îmi fac o deosebită plăcere orice volum, dialog sau emisiune din care pot să aflu ceva despre ea.
Cît despre film, mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. Au fost invitaţi care au reuşit să rămînă obiectivi, echidistanţi, raţionali – intelectuali în toată puterea cuvîntului. Dar au fost şi unii care m-au dezamăgit profund.
Să vorbesc însă mai întîi despre faptul că personajele (Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea, Eliade, Cioran, Sebastian şi, desigur, Nae Ionescu) au fost interpretate de actori sau de realizatori de la TVR (un exemplu e Marius Constantinescu, care lucrează la TVR Cultural). Figuri bine alese: fiecare actor semăna cu personajul istoric pe care-l reprezenta. Dar cum nu au avut replici (textele au fost citite din off), au adus mai mult cu un fel de cartoline, simple ilustraţii ale unei realităţi. Mi-au venit în minte teribilele emisiuni din copilăria mea, în care I. L. Caragiale, de pildă, era transformat într-un înţelept ce rostea replici care se voiau a fi memorabile, cînd, de fapt, erau doar jalnice locuri comune. Nu cred că se poate bucura cineva de un Nae Ionescu trist nevoie-mare tot timpul – portret menit să-l dezumanizeze –, cînd, de fapt, s-a urmărit, desigur, exact contrariul: o apariţie vie, un personaj memorabil care, cu toată „memorabilitatea“ lui, a fost totuşi om.
Mi-au plăcut declaraţiile care se contraziceau între ele: Nestor Ignat spunea că Profesorul a fost un actor desăvîrşit, Mihai Şora, că a fost „sobrietatea însăşi“. Nu prea îmi pot închipui un profesor cît de cît charismatic fără niscai deprinderi actoriceşti, dar, desigur, sînt copilul unei epoci net deosebite de cea prezentată şi nu eu am participat la cursurile lui. Dar cine? Ignat sau Şora?
M
