L-am votat de patru ori pe Traian Băsescu. De două ori la primărie şi apoi în cele două tururi ale prezidenţialelor din 2004. L-aş fi votat, probabil, chiar dacă aş fi ştiut despre incidentul pugilistic de la Ploieşti. Cu inima strânsă, dar convinsă că alternativa Năstase e mult mai rea. Mi-aş fi zis că un moment de nebunie e mai uşor de iertat decât setea nestăvilită de putere. Că un temperament violent e mai puţin primejdios decât înclinaţia spre autoritarism. Că lipsa de autocontrol e preferabilă dorinţei de a controla totul.
Cu riscul de a-i şoca pe mulţi, mărturisesc că nu-mi regret nici azi opţiunea de acum cinci ani. Continuu să cred că victoria lui Adrian Năstase ar fi fosilizat PSD-ul într-o formă monstruoasă de partid-stat. Alternanţa la putere a fost benefică. Cred că este, din nou, necesară. Din exact aceleaşi motive. Într-o democraţie încă fragilă, guvernările îndelungate şi majorităţile confortabile scot invariabil la iveală reflexe primejdioase. Colcăind de oportunişti, clasa politică românească pare extrem de predispusă la derapaje dintre cele mai nocive la contactul cu puterea.
O demonstrează uluitoarea metamorfoză a partidului prezidenţial. Unitatea sa de monolit în jurul conducătorului de la Cotroceni face ca PSD-ul iliescian să pară de-a dreptul dezorganizat. În fond, Năstase îndrăznea să mai mişte-n front în faţa "bătrânului edec". Vi-l imaginaţi pe Boc contrazicându-l pe Băsescu?
Politicieni care denunţau cândva infernala "maşină de vot" social-democrată sunt azi nişte flaşnete care repetă neobosit mesajele lui Zeus. Dispuşi să-şi lepede, în bloc, convingerile ideologice, de la o zi la alta. Dacă-i ordin, cu plăcere. Aşa s-au transformat democraţii din socialişti în populari, virând fulgerător din stânga spre dreapta eşicherului politic. Fără nici un protest, nici o disidenţă, nici o opinie separată. De la cen
