Este întrebarea pe care şi-o pune Mihai Zamfir în prologul Scurtei istorii, reeditată recent la Cartea Românească. Autorul nu crede în consensul realizat fără dezbatere, adică, de la sine înţeles, de către predecesorii săi.

„Statutul literaturii noastre, afirmă Mihai Zamfir, nu poate fi altul decât al celorlalte literaturi europene şi cu deosebire al literaturilor romanice ... Adevărul se cere formulat fără ambiguităţi: în aproape toate culturile europene, în aproape toate culturile mediteraneene, literatura a debutat prin poezie ... Preeminenţa cronologică a poeziei trebuie cuplată cu altă condiţie, complementară, ce ţine de structura profundă a textului: pentru a însemna literatură opera ar trebui să fie expresia unei individualităţi marcate, a unei subiectivităţi afişate şi asumate în mod conştient.” În consecinţă, prima operă care „satisface minimum necesar edificării unei literaturi europene” fiind Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, „literatura română începe în anul 1673”, adaugă autorul. Dacă până acum, istoricii literari considerau drept început, fie scrierile în slavonă, ba chiar şi cele în latină şi în greaca nouă („suflet românesc în limbă slavă”, în opinia lui N.Cartojan), fie doar pe cele în limba română, cronicele, cu caracter istoric sau memorialistic, textele religioase, în proză sau în versuri, şi altele, Mihai Zamfir stabileşte o graniţă mai apropiată de noi cu un secol şi jumătate. Îi ies, aşa dar, la socoteală trei secole de literatură, în loc de cinci, câte mi-au ieşit mie şi altora înaintea mea.

Sunt şi alte observaţii originale în prologul Scurtei istorii, nu degeaba subintitulată Panorama alternativă a literaturii române, alternativa fiind aceea la istoriile anterioare. Cea mai importantă remarcă este următoarea: Mihai Zamfir îi are în vedere ca descălecători doar pe Dosoftei, Cantemir şi Budai-Deleanu. Ei ar fi ultimii scriitor