Nu poţi regreta ceea ce-ţi aminteşti, pentru că regretele sunt un amplificator al dorinţei de a te întoarce în trecut. Proustian la întrega capacitate, George Butunoiu poartă masca impenetrabilă a celui care caută timpul pierdut şi dă impresia că, atunci când nu merge de-a-ndoaselea pe mâna curentă a vârstelor, reuşeşte să oprească rostogolirea secundelor cu o formulă matematică secretă.
În casa lui din Dorobanţi, unde au loc libaţii pentru Cronos, frumuseţea se naşte din multiplicarea plictisitoarei (îndeobşte) cermonii a hranei, într-un mod pe cât de nesofisticat, pe atât de neobişnuit pentru România "de după". George Butunoiu, cel mai cunoscut head hunter român din '89 încoace, a decis să deschidă, la el acasă, un restaurant cu 12 locuri, lărgind cercul de prieteni neofiţi şi împărtăşind plăcerea comuniunii cu toţi cei dornici de ospitalitate şi de haute cuisine (mai ales).
Clienţii lui - prieteni, cunoscuţi, clienţi ai firmei de recrutare ori simpli gurmanzi şi gurmeţi - vin la masă ca la un prieten, el fiind obligat să le dea tot ce are mai bun, după obiceiul românului de a-şi copleşi vizitatorul cu daruri. Acest concept de restaurant are o strălucită tradiţie occidentală, dar abia George Butunoiu o reînnoieşte, la noi. De ce? Pentru că legislaţia e descurajantă şi nu oricine îi face faţă. Când te numeşti restaurant, fiscul îţi cere facturi peste facturi, te obligă să cumperi numai de la magazinele mari... Or, un local ca acesta târguieşte în fiecare zi cantităţi mici de alimente proaspete. Uneori, chiar clienţii aduc ceva din care vor să li se facă de mâncare. Acte pentru un căţel de usturoi şi o mână de pătrunjel? Ce aberaţie!
Stau pe canapea, în salonul mare al casei de pe strada Călinescu, numărul 44, acolo unde scrie, discret "La George Butunoiu şi Oskar" (Oskar, aveam să aflu, e câinele cu păr zburlit al stăpânului). Într-un colţ,
