Sa trecem in revista, prin scoatere din context, cromatica de soc si groaza din arsenalul publicistic eminescian: banditi, canalii, carciocari, cenusari, cioclovine, ciocoi, cotcari, cocote, craidoni, escroci, feneanti, gheseftari, golani, hoti, lefegii, mizerabili, nelegiuiti, nepricopsiti, netrebnici, nulitati, panglicari, paraziti, picpocheti, pornoscopi, pungasi, samsari, scelerati, scursuri, speculanti, tampiti, uzurpatori. E lesne de intuit de ce invectiva are priza la public. Cui nu-i place sa-si clateasca timpanul intr-o vorba cu mult piper? Daca nu inteapa, pisca. Daca nu arde, ustura. Daca nu frige, opareste. Cine a cumparat vreodata bilete la un spectacol de mahala jucat cu casa inchisa stie ca individul slobod la gura isi face renume („Spurcat mai e ala la vorba!"), ii intimideaza pe challengeri („Nu te pune cu ala!"), isi amuteste adversarii („Mai, ce i le-a zis!"), atrage ascultatori („Hai, ca se porcaiesc aia!") si capata alai de imitatori. Spunerea de rau e deci facatoare de bine, dar nu pentru invinsi, ci pentru invingatori. Spectacolul e cu atat mai memorabil cu cat e mai ascutita limba rivalilor. Cel mai castigat e, fireste, auditoriul, patruns de aroma vorbei descheiate la toti nasturii. Circuitul cotidian al invectivei este binecunoscut. Ca mai tot intelectualul suparat pe viata si pe sat, gazetarul nedus de multe ori la biserica are pornirea de a insulta tot ce misca in front. Totusi, nu pare sa existe satisfactie profesionala mai mare decat ocara pusa voiniceste in carca maestrilor emeriti ai politicii nationale. Atacat la baioneta, politicianul il ia in suturi pe gazetar, iar cititorul, multumit foarte de spectacolul la care asista, ii face albie de porci pe amandoi si astfel circuitul se inchide. Asa-i in zilele noastre. Cine injura, e om de cultura. Punct si de la capat. Cu toate acestea, nici invectiva nu mai e ce a fost odinioara. Lipsiti