Horia Ghibuţiu: "O imagine definitorie pentru lehamitea dincolo de sictir care însoţeşte ceea ce trebuia să fie o sărbătoare a sportului: o nocturnă chioară, clipind năucă peste nişte tribune golaşe ale unui stadion de la periferie, un maidan nisipos situat acolo unde era înainte gazonul şi o selecţionată neputincioasă, strivită de lipsa de miză a întrecerii."

În vecini, vulcanul de pe „Maracana” belgrădeană fierbea, sârbii umplând până la refuz stadionul pentru un meci care putea să confirme prima calificare la un turneu final al Cupei Mondiale de fotbal a ţării lor sub actuala titulatură, dar le oferea şi ocazia de a le vedea - şi huidui - pe starurile vicecampioanei mon diale. Toate acestea, pe un gazon, vai, un gazon impecabil.

O comparaţie care nu ne onorează. Dacă adăugăm şi concluzia amăruie a lui Cristi Chivu, „trăim într-o ţară în care nimic nu mulţumeşte pe nimeni”, avem un tablou complet al dezolării.

Pare că nu mai iubim naţionala. Şi nu zice nimeni să o iubim clocotitor, cu fanatismul vecinilor noştri din grupa preliminară, mai ales când rezultatele modeste ale reprezentativei alungă lumea de la meciuri, iar audienţa TV scade dramatic. Sunt motive obiective pentru care nu mai e nicio scofală să pleci miercuri de la serviciu ca să te îmbraci în galben şi să-l încurajezi pe Chivu. Deşi ar merita. Măcar pentru faptul că intră pe teren cu febră şi, luaţi-o ca pe un bonus, e ceea ce trebuie să fie un căpitan: un model de conduită pe teren şi în afara lui, familist „old school”, un tip echilibrat şi cu vocabular îngrijit, depăşind nivelul discursurilor ce debutează, invariabil, cu „părerea mea că”.

Ceea ce îndepărtează însă lumea de reprezentativa ţării, în timp ce alţii definesc patria drept colecţia fotografiilor înfăţişând jucătorii de la naţională, sunt motive pur subiective, ce ţin de noi, nu de fotbaliş