Nino era un om mai degrabă tăcut, cuvintele lui erau aruncate cu o anume mirare subsidiară şi cu un zîmbet discret ce părea că se scuză tocmai de rostirea lor şi că oricum îţi propune să le iei sub beneficiu de inventar. Poză, cochetărie, subtilitate a fiinţei obligate a trăi între semeni, între vorbitori? Căci Nino – am mai avut ocazia s-o spun – era altfel. Psihic, emoţional, social. Era din altă stirpe. De aceea degaja o linişte şi-o împăcare ce păreau că vin de altundeva. Acolo unde se întorcea el însuşi cînd, absent la discuţiile celor din jur, se juca cu celebrele lui bastonaşe şi-ntr-un tîrziu, cu mare greutate, revenea în lumea noastră calpă, surîzîndu-ne îngăduitor şi blînd. Poate blîndeţea asta era însăşi marca ţării în care se refugia şi din care revenea cu conexiuni atît de proaspete că te uluia: „o, cîte nu face un cal/ într-o zi de aprilie/ îţi umple/ de iarbă/ oglinda“. Nino se asemăna cu Mircea Ivănescu. Deseori îi surprindeam împreună la vreo bodegă. Schimbau între ei tăceri ironice şi dădeau drumul la cuvinte de probă. Le plăcea să se amestece printre oameni simpli. M. Ivănescu se lamenta formal şi graţios, dansa gavote orale. Nino îi răspundea povestind în felul lui mici întîmplări banale de la serviciu, împletind duioşia şi burlescul în felul prozatorilor ruşi (Gogol, Cehov). Ca poet, George Almosnino a fost complet format încă de la primul volum. Celelalte volume n-au făcut altceva decît să diversifice şi să nuanţeze o creaţie de-o anvergură impresionantă. Poezia lui resuscitează nobleţea banalului, pornind de la melancolice blazoane în filigran şi sfîrşind cu întinse fresce în care te pierzi şi te regăseşti fără veste. Realul lui Almosnino e adesea relegat într-o exactitate de epură: „cameră ce nu-şi mai încape în ziduri/ este o uşă de negăsit/ un tifon îmbibat în iod/ exilată în trupul tău/ musteşte o lumină roşiatică// cum ţipă margine