Exista o masa critica de oameni care nu renunta sa protesteze. Si aseara au fost in strada, in Capitala, prin ploaie si prin cenusa imperiului Romaniei rapuse. Au fost peste 5.000 de OAMENI.
Da, sunt cu majuscule, pentru ca lor le pasa cu adevarat. Sau, hai sa nu fim rai, or mai fi si altii carora le pasa, dar care prefera comoditatea canapelei, mirajul ecranului TV, spritul, dragostea sau viata fara lupta, pur si simplu.
Insa marea majoritate, ca si in decembrie ’89, o reprezinta Romania tacuta, in asteptare, la panda. Nici ea nu trebuie neglijata.
Cei care schimba lumea, cei care post schimba destinul acestei natii, sunt cei care risca. Sunt oamenii din strada, manifestantii, romanii “civici”.
Am fost in Piata Universitatii, in 21 Decembrie 1989. Treceau gloante pe langa mine. Am vazut oameni doborati pe caldaram. M-am speriat. Am fugit. Nu departe, in subsol, la metrou. Am iesit din nou in mijlocul terorii, iar am coborat, si tot asa…
Eram o mana de oameni, in strada, atunci. Nici 0,001% din populatia Romaniei care statea in casa, acceptand, resemnata, cizma Ceausescului. In foame, in frig, fara TV, fara apa calda, ca in Coreea de Nord, aproape.
A doua zi, pe 22 Decembrie, am revenit. Traiam. Puteam sa nu fiu acolo, dar eram. Destinul a vrut asa, am fost mai norocos decat tovarasii mei de baricada care au fost secerati de gloantele regimului.
Nu puteam sa raman acasa, de frica. Memoria sangelui ma chema din nou. M-am dus si strada s-a umflat nemasurat. Ceausescu picase (zburase). Romania era brusc in alta lume! Dar cu o seara inainte, eram nici 2.000 de oameni…
Azi, nimeni nu mai stie de istoria asta. Dar memoria activa ramane. Ma regasesc in tinerii care au puterea sa lupte in strada. Nu mai sunt acolo, ca ei, zilnic, dar ei sunt in sufletul meu. Caci ei schimba lumea, nu cei din case…
Totul depinde doar de hotara
