Pentru orice om de bună-credinţă, adevărul e simplu şi banal. H.-R. Patapievici şi echipa sa au reuşit să construiască o instituţie veritabilă, cu nimic mai prejos – repet, în deplină cunoştinţă de cauză: cu nimic mai prejos – decît Institutul Goethe, Institutul Francez, Institutul Cervantes sau alte institute culturale europene. Argumentele sînt la îndemîna oricui (o vizită pe www.icr.ro e suficientă). Se poate compara, de pildă, tipul de programe organizate de ICR cu ceea ce fac alte institute. Se poate observa că directorii filialelor din străinătate sînt evaluaţi anual după nişte criterii profesionale solide – inclusiv capacitatea de a atrage parteneriate şi finanţări pe plan local. Se mai poate constata că, în materie de conţinut al programelor, există o competiţie de proiecte şi acestea sînt evaluate de experţi independenţi: mai simplu spus – şi pe înţelesul tuturor, inclusiv al obsedaţilor şi răuvoitorilor – nu H.-R. Patapievici şi conducerea din Bucureşti decid ce expoziţii se vor deschide la New York ori Paris, ale cui cărţi vor fi traduse în germană şi spaniolă, cine va cînta la Londra şi cine la Madrid etc. Conţinutul programelor e decis în funcţie de cererea de pe pieţele culturale străine (altceva se cere la New York şi altceva la Madrid, ce are şanse de succes la Viena n-are şanse la Istanbul) şi cu participarea unor oameni competenţi din afara institutului. S-ar mai putea acorda atenţie cîtorva cifre (aflate şi ele pe www.icr.ro): în cîţiva ani, prin Translation and Publication Support Programme, s-au tradus în alte limbi peste trei sute de cărţi; la evenimentele organizate de ICR în lume au participat vreo două milioane de spectatori; cursurile pentru traducătorii din limba română au fost frecventate de cîteva sute de persoane. Pe scurt, ICR şi-a creat, în timp, standarde şi proceduri instituţionale întru totul echivalente altor entităţi asemănăt