Dintre toate alianţele pe care le-a experimentat politica românească, aceasta din urmă pare să fie aşezată pe un fundament care permite să se facă din ea o construcţie solidă şi adecvată scopului propus...

De-a lungul ultimilor douăzeci de ani, alianţele au oferit opoziţiei şansa de a înfrunta partidul monolit aflat la putere. Convenţia Democratică – prima în ordine cronologică – a fost realizată mai degrabă de presiunile din exterior decât de luciditatea celor din interior. Cum nici unul dintre partidele istorice nu dădea semne că ar putea coagula în jurul său forţe apte să înfrunte FSN-ul originar, a fost nevoie ca puzderia de partide costituite în jurul unor veleitari să accepte preeminenţa unora şi să-şi coordoneze acţiunile pentru a contracara Puterea. Consumaţi înainte de vreme de arderile interne, liberalii au fost nevoiţi să accepte rolul conducător al ţărăniştilor, care aveau în Coposu un lider autoritar. Ironia sorţii a făcut ca abia a doua tentativă a Convenţiei, făcută în absenţa acestuia, să aibă succes şi Opoziţia să acceadă la o guvernare care i-a fost fatală, vădind lipsa de aplicaţie în exerciţiul delicat al asumării acesteia. Practic, această incompatibilitate s-a aflat la baza celui de-al doilea experiment: Alianţa D.A. Ieşirea din guvernare a redus PNŢ-ul la statutul de partid extraparlamentar, în timp ce liberalii şi democraţii au suferit pierderi majore de audienţă. În faţa tăvălugului social-democrat, în ascensiune susţinută, o alianţă între cele două formaţiuni părea, nu atât soluţia revenirii la putere, cât a supravieţuirii. În mod inexplicabil pentru amatorii de statistici, algebra politică s-a dovedit mai redutabilă decât aritmetica, Alianţa reuşind să obţină un scor electoral care, graţie alchimiei prezidenţiale, a adus-o din nou la comandă.

Ceea ce s-a întâmplat, din 2005 până astăzi, reprezintă un şir de experimente dezastruo