Unei cărţi de artă, ce urmează să apară curând la Editura Monitorul Oficial, i-am zis TABLOURI FRUMOASE, AUTORI NECUNOSCUŢI. Ar fi încă un volum din seria de recuperări biografice şi de creaţie deschisă de PICTORI ROMÂNI UITAŢI, în 2003. Formula "tablouri frumoase" are în ea un dinadins pe care vreau să-l desluşesc, întrucât ţine tot de ideea unei recuperări. Secolul al XX-lea, o dată cu revoluţiile întâmplate în toate domeniile spiritului, a instituţionalizat noi criterii de calitate în toate artele. Dacă ar fi fost doar atât, am fi vorbit de un câştig.
S-a întâmplat însă ceea ce, până la un punct, era logic să se întâmple, şi anume ca principiile economiei de piaţă, în principal primatul competiţiei, să fie transferat de comentatorii cu simţul modei şi în viaţa artistică. Or, ce-i valabil în producţia de bunuri de consum nu-i valabil şi în treburile spiritului. O carte foarte bună, scrisă cu o estetică nouă, nu le face de prisos de celelalte cărţi apărute până la ea. Un mai bine în artă nu şterge din memoria culturală şi nu scoate din folosinţă binele de dinainte.
Revoluţiile în arte sunt prin adăugire de bine, nu prin excluderea unor forme patrimoniale de bine. Excesele revoluţiilor artistice, stimulate de nişte critici şi esteticieni exagerat de dedicaţi noului, au discreditat multe noţiuni tradiţionale care funcţionau şi ca bune criterii de valoare. Vreme de multe veacuri, omenirea a operat cu criteriul de frumos. Om frumos, vreme frumoasă, peisaj frumos, tablou frumos, sentiment frumos… Termenul avea o cuprindere largă şi nu crea compartimentări radicale în public. Astăzi însă, a spune despre un tablou că e frumos echivalează cu o naivitate, dacă nu cumva şi cu o condamnabilă limitare a minţii. Dacă aduci în discuţie cuvântul frumos,
