La câteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989, Carmen Popa, o tânără mămică, a plecat în Franţa cu scopul de a-i oferi fiicei sale, născută cu o boală genetică, o şansă la o viaţă normală. Singură, fără a avea un sprijin, românca a reuşit să se integreze în societatea franceză şi să obţină proteza de care fiica acesteia, Isabella, avea nevoie. Cu toate acestea, Carmen Popa îi sfătuieşte pe cei care vor sa emigreze în Franţa să nu se lase înşelaţi de aparenţe. Să reuşeşti în societatea franceză este în acest moment una dintre cele mai dificile provocări. Evenimentul zilei: De ce aţi ales să emigraţi şi de ce aţi ales Franţa?
Carmen Popa: Totul a fost un curs de circumstanţe care au făcut să iau acestă decizie grea şi importantă în acelaşi timp.
Sunt născută la Suceava, o regiune minunată, în iunie 1964, din părinţi originari din Giurgiu (mama) şi Arad (tata). Mai am două surori, stabilite în Germania de mai bine de 20 de ani.
Când am împlinit 20 de ani am părăsit domiciliul părintesc definitiv, din cauza unor neînţelegeri cu mama. Aşa că m-am stabilit în Bucuresti. După trei ani, în august 1987, am dat viaţă unei fetiţe, Isabella, la spitalul «Caritas», din Bucureşti.
Îmi amintesc că era o caniculă sfâşietoare. Eram cu încă opt femei în acelaşi salon. Majoritatea aveau contracţii şi urlau de durere în timp ce infirmierele, nepăsătoare, vizionau un post de televiziune bulgăresc. Aveam impresia că mă aflu într-un abator uman. Nu am avut pe nimeni lângă mine ca să mă susţină.
Când mi-am ţinut fetiţa în braţe pentru prima oară am avut un şoc. Mi se părea că nu avea decât un ochi. De fapt, ea se născuse cu o micro-oftalmie, unul dintre ochişori nu se dezvoltase, fiind mult mai mic şi ineficace.
Diagnosticul ei avea drept cauză o boală geneticà şi a fost un şoc enorm atât pentru mine, cât ş
