După ce a publicat Tragedia Germaniei 1914 – 1945 şi Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, două cărţi de pe urma cărora Lucian Boia a căpătat o aură ingrată de spirit reacţionar, istoricul nu-şi dezminte pofta de a contraria şi scoate o nouă mostră de interpretare leproasă. „Leproasă“ e acea gîndire care, căzînd în delictul de a nu se supune convenţiilor epocii, e repudiată pe motiv de recalcitranţă ideologică, urmarea fiind că autorul primeşte unul sau altul din stigmatele în vogă.
Şi cum e o convenţie ca, vorbind despre perioada interbelică, să spunem numai anumite lucruri şi să trecem sub tăcere altele, Lucian Boia încalcă regula şi spune tot: nu doar ce hram a purtat tabăra dreptei, cu excesele şi paroxismele ei, dar mai ales originea celor care au reprezentat stînga epocii, cu aberaţiile şi motivaţiile lor.
Portretul vremii Lucian Boia îl reface sub bolta unei teme generoase: destinul intelectualilor români de-a lungul celor mai dense decenii din secolul trecut: 1930- 1950. Pe scurt, fluctuaţiile, alunecările, căderile, ridicările, prăbuşirile şi supravieţuirile celor care au format elita culturală. De aceea, protagoniştii cărţii de faţă nu sînt politicienii, ci intelectualii care au stat sub ei; nu regimurile politice şi cadrul lor istoric, ci traiectoria inteligenţelor care au intrat în cîmpul lor de influenţă. Şi e uimitor să vezi la cîte avataruri se poate preta un intelectual atunci cînd e stăpînit de dorinţa de a se păstra pe linia de plutire socială. Şi chiar dacă exemplele de demnitate nu au fost puţine în acei ani, grosul a fost dat de tabăra oportuniştilor: exemple neverosimile de schimbare a părului din nevoia de a supravieţui, cu tot atîtea poveşti biografice din care se desprinde un portret deplorabil al cărturarilor vremii: multă inteligenţă altoită pe o lacună drastică de caracter.
Arta
