Cinci sate din comuna Vedea de Argeş stau la mila Cerului. Ploaia, de-ar cădea, le-ar ţine banii în buzunare şi le-ar umple căldările cu apă. Şi-ar ostoi setea cu apa strânsă prin lacurile amenajate în spatele caselor, iar rufele le-ar fi mai curate de la picăturile strânse de la streşinile caselor în butoaie de metal.
Cinci sate din comuna Vedea de Argeş stau la mila Cerului. Ploaia, de-ar cădea, le-ar ţine banii în buzunare şi le-ar umple căldările cu apă. Şi-ar ostoi setea cu apa strânsă prin lacurile amenajate în spatele caselor, iar rufele le-ar fi mai curate de la picăturile strânse de la streşinile caselor în butoaie de metal.
Nu le mai pasă de ceva vreme de sănătatea lor, îşi cresc copiii cu apă fiartă şi răcită şi cred mai degrabă că-i va prinde moartea din urmă până ce primarul îşi va respecta promisiunile făcute în campania electorală.
Pământul parcă-i vânăt. Şi aerul greu. Ca de plumb. Apasă inima omului de parcă chin i-a fost dat să trăiască în loc de viaţă. Pietrele se rostogolesc în urma paşilor săi la vale. Câte o picătură de apă se pierde din căldare. Bărbatul oftează de parcă sufletul îi ia foc pentru fiece strop irosit. De vreo 20 de minute se căzneşte să urce dealul bolovănos, sub povara căldărilor, şi acasă tot nu a ajuns. Nu vorbeşte mult. Mai merge, mai stă oleacă, atât cât să privească ba livada ca de ceară, ba casa vreunuia mai înstărit care a apucat să-şi mai ridice vreun gard sau să-şi pună vreo uşă arătoasă la intrare. Puţini sunt. Cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Cum ar putea când, bieţii de ei, pentru a avea apă în bătătură cumpără câte o cisternă, ba chiar două pe săptămână, mai ales când soarele nu are astâmpăr şi dogoreşte înnebunitor, ca să aibă cu ce să potolească setea animalelor? "De noi nu mai zic nimic. Mergem în vale, în centrul comunei, străbatem vreo trei kilometri şi ne
