PORECLĂ În Ploieştiul interbelic, era o cârciumă la aproximativ 200 de locuitori. Aici se discutau negoţuri şi se aşteptau legături feroviare. Istoricii apreciază că de aici i se trage urbei şi renumele de oraşul lui „Ce bei?“
Ploieştenii duc povara mitului cum că sunt cam cheflii şi că le place să-şi omoare vremea prin cârciumi încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorii consemnează numele de oraşul lui „Ce bei?“ şi susţin că acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.
De asemenea, istoricii spun că este o reminiscenţă a unei perioade în care viaţa economică explozivă se desfăşura în jurul unui pahar de vin, la o cârciumă, dar şi că este particularitate a oamenilor locului, mari petrecăreţi, cu sau fără motiv.
Această „poreclă“ a fost asumată treptat de ploieşteni cu lejeritate şi cu un strop din autoironia la care apelau la orice eveniment care le construia o imagine cât mai originală, mai apropiată de cea a „capitaliştilor“ din Bucureşti, aflaţi la doar o aruncătură de băţ.
„Tâmpit ca un cârciumar falit“
Denumirea se conturează în perioada interbelică, dar indicii despre un anume fel de viaţă al locuitorilor există încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Diverşi autori ai unor studii economice se arătau miraţi de numărul mare al cârciumilor şi, prin ceea ce consemnează, fac un prim pas în definirea renumelui de oraşul lui „Ce bei?“.
La 1862, oraşul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori, după cum scrie Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştiului“. În aceste localuri se petrecea cu vin, ţuică bătrână de prună sau „din cea înţepată de boască“, sarmale dolofane, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi şi, evident, lăutari.
Aproape jumătate de secol
