A băut până i-a plesnit ficatul. Pe patul de spital, o bătrânică, nevastă-sa, îl şterge la fund. E singurul său sprijin. A ignorat-o toată viaţa şi acum ea e paiul prin care mai suge din viaţa-i îmbibată cu alcool Sursa: Adrian Pîclișan

"Am sa am grijă de tine, cum ai avut şi tu grijă de mine...". Cuvintele răsună, goale, pe culoarul spitalului din Ploieşti, în vreme ce câteva băbuţe cu batice strânse bine sub bărbie urcă sever, grăbite, scările cu ciorba în gamelă.

"Aparţinătoarele" lor. Sunt încălţate cu botine făcute cu cremă de dimineaţă şi au ciorapi bej, de nylon, traşi până sus, sub genunchi, să ţină gleznele umflate şi pulpele varicoase. "Picioarele lor ştiu unde merg. Mintea care le îndeamnă suferă, însă, de indeterminare!", explică Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Bucureşti".

Începe pelerinajul rudelor pe la pacienţii paralizaţi, al căror creier a pierdut legătura cu corpul. E o adunare pestriţă de sentimente, altfel decât în preajma "sportului" tradiţional românesc, a mortului tradiţional românesc. Bolnavul, dintr-o comună de lîngă Plopeni, Prahova, zâmbeşte galben şi, ca într-un film mut, gesticulează cu mâna sănătoasă la unison cu medicul care i-a dat, din nou, speranţe. Baloane de săpun.

Pe un stativ stă o perfuzie cu ser fiziologic. "E pusă de încurajare acolo. Neamul care biped a venit şi biped va pleca se uită, sfios, la punga cu picurător şi speră că din ea curg seminţele vindecării şi speranţa iertării. De-ar şti că e doar apă cu sare!", oftează psihiatrul.

Capcana "beţiei sociale"

În salonul înghesuit naraţiunile se amestecă, iar aromele de leuştean şi ţelină îşi dau bineţe pe-un ziar, pe geam. Ocazional, pe culoar, mai ţipă o voce autoritară. Domnul doctor nu se poate concentra în vacarm. Nu aude inima. Şi inima bate. Băbuţele respectă, civilizat, cutuma "temnicerilor" dar, apoi, revin la şuşot