Ne luam ramas-bun, azi, de la una dintre mintile cele mai stralucite ale literaturii romane contemporane, prestigios laureat al Premiului Herder. Adrian Marino a fost – chiar si pentru cei pe care ii timora anvergura sa intelectuala unica, implinita – un reper de verticalitate morala si un nelinistitor termen de comparatie.
In constiinta multora, exemplul sau s-a articulat intr-un indemn: acela de a construi durabil, continuu, sistemic, integrator, de a lasa urme temeinice pe acest pamint, chiar si-n conditii de adversitate: cind timpurile ne sunt defavorabile, cind oamenii sau circumstantele ne stau impotriva.
Pentru altii, el a fost inaltimea la care ei nu au apucat vreodata sa ajunga. Intr-o cultura unde se da vina pe totalitarism pentru a se explica de ce nu suntem cunoscuti in afara granitelor tarii, Adrian Marino a demonstrat contra curentului general – avea o adevarata vocatie de a merge contra curentului, aproape instinctiva – ca prestigiul international poate fi edificat si in conditii empirice constringatoare: nu cu material alogen, ci cu substanta autohtona, construind institutii culturale si scriind o opera de tip universalist, liberal, deschis.
- Ultimul proiect: sa treaca dincolo fara suferinta, fara zgomot
Intr-o cultura a complexelor, Adrian Marino a fost un decomplexat responsabil. Intr-o cultura in mare parte arestata pana in decembrie 1989, el a fost un om liber, suveran, semet si independent. A fost stapanul unic si incontrolabil al propriei sale singuratati intr-o lume preponderent colectiva: un om neaservit unor institutii, unor obediente politice sau ideologice: un om raspunzator de propriul sau destin si de inca ceva, a carui iradianta altruista va trebui s-o reevaluam mereu de acum inainte: de obligatia interioara de a sluji demn, obiectiv si eficient literatura si cultura romana.
Atinsese o intensitat
