Vreau să vă fac o mărturisire. Eu nu doar scriu editoriale, ci le mai şi citesc pe ale altora. Iar luni, când am încercat să parcurg editorialul lui Florin Cîţu din Săptămîna Financiară, m-am uitat după semnătura sa şi n-am mai găsit-o.
Vreau să vă fac o mărturisire. Eu nu doar scriu editoriale, ci le mai şi citesc pe ale altora. Iar luni, când am încercat să parcurg editorialul lui Florin Cîţu din Săptămîna Financiară, m-am uitat după semnătura sa şi n-am mai găsit-o. La fel miercuri, când am dorit să-i citesc opinia din Financiarul – şi de acolo lipsea.
Ce s-o fi întâmplat? Or fi renunţat cele două publicaţii la colaborarea cu Florin Cîţu? Puţin probabil, din moment ce revista săptămînală a reprodus editorialul lui Cîţu din numărul precedent (CEC – Casa de Extorcare a Contribuabilului) sub o altă semnătură. Deci le-a plăcut şi altora textul. Să fi decis Cîţu personal să renunţe la scris tocmai după un articol excelent?
Aşadar, după un ultim editorial scris de Florin Cîţu în Săptămîna Financiară, care se numea “CEC – Casa de Extorcare a Contribuabilului”, autorul a dispărut din peisajul presei româneşti. Ar fi putut deranja problema pe care şi-o punea el: dacă o bancă, în condiţiile actuale ale sistemului financiar-bancar, este cea mai bună investiţie pentru banii din taxele şi impozitele noastre. Poate că alte destinaţii, precum învăţămîntul ori infrastructura, ar fi fost mult mai indicate. Şi chiar şi în aceste condiţii el îşi exprima speranţa ca noua imagine a CEC să ajute măcar la menţinerea valorii băncii. În eventualitatea unui eşec, în cîţiva ani, cele 600 de milioane de euro refuzate în 2007 de Guvern de la cel care voia să cumpere CEC ar ajunge să reprezinte încă un cost pe care îl suportăm noi toţi.
Temerea lui Florin Cîţu este justificată. Statul a dovedit anterior că, într-adevăr, este cel mai prost manager. La înc
