Am fost invitat o dată la un festival de literatură din Luxemburg. Am trăit atunci, câteva zile, într-o opulenţă pe care nu numai că n-o meritam în niciun fel, dar nici nu mi-am dorit-o vreodată.
Hotelul în care am stat era construit deasupra unui cazinou şi avea geamurile sigilate. În anii ’70, am înţeles, destui inşi care pierduseră la ruletă se defenestraseră la diverse etaje ale hotelului. În cameră aveam porţelanuri chinezeşti veritabile şi, pe pereţi, desene cu semnături faimoase. Ca să ajungem în sala festivalului traversam un mare teren de golf. Pe drum eram depăşiţi de maşinuţele electrice ale jucătorilor de golf, pline de crose şi alte accesorii. Era ca-n filme.
Intrai apoi într-o clădire unde, în hol, te întâmpinau mese încărcate de pahare cu şampanie. Altele erau acoperite cu farfurii pline de tartine cu caviar şi creveţi, ca şi de dulciurile cele mai sofisticate. De altfel, cât am stat acolo, mesele au fost neruşinat de bogate. Uite că şi literatura e bună la ceva, îmi spuneam: mă adusese ca prin magie din Colentina mea de baştină, unde stăteam în două camere strâmbe şi igrasioase, până în acel somptuos paradis.
Surpriza mă aştepta în sala festivalului însă, căci, să nu ne facem iluzii, totul se plăteşte în lumea asta. Directorul era un poet bătrân, uscăţiv şi lung ca o prăjină, cu o mare eşarfă roşie în jurul gâtului. Invitaţii erau aproape numai din lumea a treia, majoritatea arabi, dar şi africani, asiatici, aborigeni, urmaşi ai incaşilor sudamericani... Rasa caucaziană era reprezentată, în afară de mine (care, recunosc, o reprezentam destul de prost) de un mic grup de americani între care se distingea o doamnă ce trebuie să fi fost o frumuseţe la vremea ei.
Directorul festivalului a ţinut o cuvântare de deschidere fulminantă despre imperialismul în acţiune, despre săracii planetei, de spre nedreptăţile s