Cine, in lume, dadea doi bani pe Romania, la majoritatea capitolelor, atunci cind echipa noastra de fotbal ingenunchea campioane mega-titrate, atragind atentia tuturor, de la Regina Marii Britanii la soferii de taxi de pe Oxford Street, de la Presedintele Statelor Unite la elevii din liceele americane, de la elita fotbalistica a Argentinei la pustii japonezi si chinezi? * Aflati in criza de timp, luam un taxi din Russell Square (parcul ce separa cladirile principale, cu aer cosmopolit, ale Universitatii din Londra de giganticul British Museum) pina in Trafalgar Square, chiar linga Columna lui Nelson. Laura si Andrei (pentru prima oara in Londra) studiaza interesati cabina larga pentru pasageri si locker-urile care se tot incuie/descuie automat la fiecare oprire/pornire la/de la semafoare. Eu ma uit in oglinda, la sofer, un englez tipic (caz rarisim in bransa sa, dominata de indieni si pakistanezi), la vreo saizeci de ani, cu privire ghidusa, dar trasaturi sobre si aer profesional. Ma pregatesc pentru dialogul (inevitabil) care va urma, putin infricosat de probabilul accent dialectal, ingreunat, eventual, si de capriciile difuzorului (prevazut cu buton rosu) din cabina. Ne spune, previzibil, ca nicicind vara nu fu mai frumoasa la Londra. Vorbeste bine, destul de apropiat de standardele RP, iar difuzorul nu pune probleme de sonorizare. Ma destind rapid, intru in vorba si, din una in alta, ajungem sa discutam despre Romania (de obicei, in strainatate, amin vreme indelungata, in conversatiile cu necunoscuti, informatia privitoare la tara din care provin, din motive lesne de inteles, dar acum, nu stiu de ce, am precizat repede acest lucru). O clipa, marturisesc, m-am asteptat ca dinamica dialogului sa scada. M-am inselat totusi. Omul pare interesat sincer de Romania si nu sufera de „prejudecati de imagine", asa cum incearca presa sa ne convinga de mai multi ani incoace. V