Nu am fost niciodata un optimist. Am privit cu retinere totul. Rareori m-am aruncat cu capul inainte, am incercat sa vad mai totdeauna jumatatea goala a paharului. Am ratat multe oportunitati, dar am si salvat multe situatii. Poate tocmai de aceea, cand cititi aceste rinduri va rog sa va ganditi si sa analizati prin prisma plinului, un plin pe care eu nu reusesc sa-l vad cu toate ca-mi doresc.
Am privilegiul de a sta de vorba cu foarte multi oameni. Unii mari in functii, unii mici - dar cu minte mare, unii cu bani multi - dar saraci la minte, unii saraci - dar cu o minte luminata de bogatie. Invariabil, toti isi doresc sa aiba ce au altii. Pana aici, nimic anormal as spune. E normal sa vrei, e logic sa doresti. La noi, insa, ca la nimeni.
Dorinta de mai bine se transforma intr-o vesnica si permanenta lupta de a distruge.
Otrava a intrat in sangele tuturor romanilor. A fost inoculata de la varf, prin fiecare interventie a presedintelui, a primului ministru sau a nu stiu carui om politic. Sunt tanar, dar nu mi-a fost dat sa vad, de 12 ani de cand lucrez in presa, o brambureala mai mare ca in aceasta perioada.
O lupta surda ce pleaca din cel mai mic catun al tarii si se amplifica la maxim pe ecranul televizoarelor. Variatiuni pe aceeasi tema. Tema e banul. Nu puterea, nu functia, nu gradul. Se folosesc toate armele. La tara, cu orice gard nou ce se face, apare un nou scandal. Pentru o palma de pamant se ajunge la tribunal. Unii chiar mor.
La oras, orice masina noua (la prima inmatriculare...) poarta pe ea insemnele unei chei ce apartine unui vecin invidios. Locurile de parcare sunt insemnate cu var si baricadate cu lanturi. Cine ajunge primul la semafor este un Rambo al lumii moderne. De stai la bloc si vii cu mai mult de doua plase in mana de la piata esti
