Lupta pe care Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea - fondul prin care sunt despăgubiţi cei ale căror proprietăţi au fost confiscate de comunişti prin naţionalizare - o duce împotriva abuzurilor statului şi în folosul participanţilor la fond cred că oferă teme de gândire din mai multe puncte de vedere.

În primul rând nu pot decât să zâmbesc amintindu-mi de cei care contestau necesitatea existenţei unui administrator privat pentru acest fond, argumentând că şi statul la urma urmei poate fi un administrator la fel de bun, dar mult mai ieftin. Adică statul să fie un reprezentant al investitorilor minoritari în firmele în care acelaşi stat este acţionar majoritar. Nu trebuie să fii specialist în investiţii ca să îţi dai seama de aberaţia unei astfel de situaţii care i-ar fi făcut pe investitorii minoritari, pe despăgubiţi, victime sigure (a doua oară!).

Acum însă ei au şansa să fie apăraţi, deoarece interesul primordial al unui administrator privat de reputaţie internaţională este să îşi păstreze această reputaţie, reprezentând cât mai bine interesele participanţilor la fond şi mărind în felul acesta valoarea economiilor/investiţiilor acestora.

Acoperirea găurilor de moment ale bugetului de stat sau salvarea firmelor de stat cu un viitor incert nu este problema participanţilor pe care îi reprezintă. Acest gen de implicare activă a unui administrator privat creează o breşă importantă în stilul de conducere al firmelor de stat care au fost şi sunt conduse după cu totul alte principii decât maximizarea valorii pentru acţionari.

Să ne amintim ca aproape toate marile firme de stat au înregistrat abia după privatizare creşteri spectaculoase ale performanţelor financiare, odată cu schimbarea criteriilor şi stilului de management. (Apropo, ce motiv avem să credem că cei doi giganţi energetici de stat ce vor fi creaţi vor funcţiona dup