Pentru milioane de oameni din toate colţurile planetei, Bono e solistul vocal de la U2 şi atât. Sursa: EVZ
Pentru alţii, considerabil mai puţini, dar în număr foarte mare, irlandezul e un filantrop. Un umanist, un activist al binelui, cel mai devotat susţinător al cauzei celor săraci care nu se numeşte Bob Geldof.
Pentru prestigioasa publicaţie americană "Vanity Fair" - unde dacă nu figurezi, nu exişti - muzicianul atins de geniu e unul dintre cei mai influenţi o sută de oameni de pe glob. E drept, în "The New Establishment", colecţia 2010, apare undeva la şi alţii, adică după Lady Gaga, cel mai fistichiu produs supraevaluat de marketing şi gustat de generaţia Facebook.
Ca oricine, Bono a avut şi are contestatarii săi, de la George Harrison, care îl credea egocentric, sau sarcasticii sce na rişti ai serialului "South Park", până la cei ce îi impută narcisismul, chiar mesianismul, iubirea pătimaşă faţă de propria imagine în luminile scenei ori faptul că e indecent să te adresezi sărmanilor din postura de om putred de bogat. Pentru fostul premier britanic Tony Blair, Bono ar putea fi primministru. Sau preşedinte.
Aşa reiese din volumul autobiografic al lui Blair şi care, dincolo de vâlva firească iscată deliberat în jurul unei apariţii editoriale purtând o semnătură de notorietate mondială, izbuteşte să ridice cortina de pe o su medenie de lucruri necunoscute marelui public (fără legătură cu Bono, imaginaţi-vă expresia feţei fostului preşedinte american George W. Bush când l-a întrebat pe Blair "cum, belgienii conduc Europa?!").
Ipoteza lui Blair nu e chiar atât de hazardată, în cazul în care ţineţi seama de şansele acceptabile cu care ar fi pornit Wyclef Jean în cursa spre preşe dinţia haitiană, ca să nu mai pomenim de chiar cota de 50-1 pe care i-au dat-o bookmakerii de la Paddy Power lui Bono să ajungă în l
