Zaharia Stancu este unul dintre acei scriitori ale căror nume stârnesc discuţii şi dispute la simpla pronunţare. Deja celebru pentru romanul "Desculţ", mai tradus decât toţi scriitorii români, Zaharia Stancu publica în a doua parte a vieţii o poveste cu totul special, cu o tematică mai puţin abordată în literatura română, cea a destinului unei şatre de ţigani, urmărită în anii celui de-al doilea război mondial. Despre destinul lui ca scriitor, despre literatura lui Zaharia Stancu şi despre romanul pe care vi-l oferă colecţia BPT, am stat de vorbă cu prefaţatorul acestei ediţii, criticul literar Răzvan Voncu.

● Este inevitabil, atunci când vine vorba despre Zaharia Stancu, poate mai mult decât în cazul altor scriitori, să-i laşi deoparte biografia... care aproape îi înghite opera. Câtă "publicitate" i-a adus această biografie, care i-a urmărit destinul de scriitor, sau cât de mult a avut de suferit opera lui de pe urma acestei biografii?

Biografia nu poate influenţa opera, dar poate avea efecte pozitive sau negative asupra receptării şi valutării ei. În cazul lui Zaharia Stancu, funcţia sa publică şi puterea de care a dispus în perioada comunistă au dus la o supraeditare a operei sale, în special a romanului "Desculţ". Editorii credeau că, astfel, se "pun bine" cu preşedintele Uniunii Scriitorilor (şi membru în numeroase comitete şi comiţii), astfel că în 1974, anul morţii scriitorului, practic, în fiecare bibliotecă de român se afla cel puţin un exemplar din cărţile sale. Rezultatul a fost întreruperea editării, după 1974, pentru că noile ediţii nu ar mai fi găsit cumpărători. Or, un scriitor care nu mai este editat moare.

● O altă consecinţă a compromisurilor pe care le-a făcut scriitorul, vizibilă după 1989, a fost valutarea "la grămadă" a operei sale, pusă câteodată pe acelaşi plan cu cea a unor politruci fără ta