Doamnelor si domnisoarelor care se intimpla sa ma cunoasteti, nu va luati dupa aparente: nu sint un barbat atit de necioplit pe cit par. Sint doar timid si stingaci. Oricum, sint recuperabil. Duminica a fost (iar) 1 martie. Duminica asta va fi (din nou) 8 martie. Sint in incurcatura. Primesc felicitari pe mail de la doamne, domnisoare la care tin (prieteneste) si ma simt vinovat. Ba chiar de la amici, de fotbal sau de alte ispravi. Cind un barbat ma felicita de 1 martie, ma buseste risul. In Dobrogea, unde am crescut eu, nu se obisnuieste asa ceva. Adica barbatii nu au decit indatoriri de 1 martie, cind ar fi Ziua femeilor. Eu sint un pic mai din topor, nu mi-a iesit mai niciodata ceremonialul acesta. Sint timid, stingaci si chiar caraghios cind incerc sa ofer o floare unei persoane apropiate. Simt nevoia sa comit o nefacuta, sa rostesc o prostioara, ca sa intrerup aerul oficial al gestului. Mi se pare ca respectarea constiincioasa a protocolului dizolva toata familiaritatea dintre doua persoane. De aceea, nu pot trimite felicitari de sarbatori si, recunosc, nici nu ma dau in vint cind primesc. Mai ales de la amicii apropiati. Asa sint eu... in plus, am oroare de telefon. Cind suna, imi creste brusc tensiunea, tresar speriat. Cind nu mai am pe unde sa scot camasa si trebuie sa sun pe cineva, ezit minute bune inainte (uneori chiar zile) si, in cele din urma, fortez parca o bariera si apelez. Impresia e mereu cea de artificialitate. Daca reusesc sa scap de ea de la primele vorbe, discut cu placere. Daca nu, devin excesiv de politicos... De aceea, ii prefer pe cei care ma suna la 7 dimineata si se scuza cu o replica de genul: "Dormeai? Ei, se mai intimpla..." Prin urmare, mi-e greu sa ridic telefonul si sa felicit doamnele pentru ca... a venit primavara. Altfel, sigur ca imi face mare placere sa ofer cite un buchet de flori, dar cu stingacia necesara (si, in ce ma prive