Un mare scriitor îmi spunea, nu de mult, că o singură dată a simţit nevoia să publice un text explicativ pe marginea romanelor sale, şi anume atunci cînd a realizat că unul din cele mai izbutite şi complexe dintre ele, putînd fi citit în cîteva chei complementare, dintre care cea metafizică nu era cea mai puţin importantă, fusese insuficient înţeles. Nu cred că Virgil Duda, autor a numeroase romane foarte bine primite de critică şi publicul cititor deopotrivă, capabil să resusciteze epoci, lumi şi personaje în cele mai diferite registre, va fi fost tentat de un asemenea recurs în legătură cu volumul său, Şase femei (Editura Albatros) distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru cea mai bună carte publicată de un autor român stabilit în străinătate. Dată fiind complexitatea sa, existau şanse să nu fie receptat de toată lumea dincolo de valoarea sa aparentă.îmi aduc aminte că dintre romanele lui Duda pe care le-am comentat, despre acela intitulat A trăi în păcat, care evoca pogromul de la Iaşi, scriam că prin tensiunea sa dramatică şi prin forţa sa de iradiere, realizase în reprezentarea plastică a acelor zile apocaliptice ceea ce nici un studiu, oricît de serios, bazat pe cifre şi date statistice nu ar fi izbutit.

De data aceasta, romancierul şi-a trasat un alt obiectiv ambiţios, acela de a descrie într-o manieră îngroşată, satirico-grotescă, societatea comunistă sub ceauşism, în primul rînd mediile sale artistico-literare, văzute prin prisma erotismului (procedeu pe care l-am întîlnit şi la Milan Kundera). în cazul de faţă însă, este vorba de un erotism deslănţuit şi vulgar la extrem, în care sexul reprezintă pentru femei, în cea mai mare parte a cazurilor, un mijloc de supravieţuire sau ascensiune profesională şi socială, fără nici o legătură cu iubirea -, iar pentru mulţi bărbaţi dornici de parvenire, fie ei intelectuali cultiv