Multă, prea multă vreme, Marian Vanghelie a fost tratat în registru minor, făcându-se caz doar de incultura sa. Încercările de a-i frâna propensiunea spre nivelurile superioare ale partidului au fost stângace şi nepotrivite. Suspendarea lui, în 2004, pentru nereguli comise la nivelul magazinelor pentru nevoiaşi s-a soldat cu o revenire a sa în forţă, pe baza mandatului electoral şi cu reintegrarea în structurile de conducere, când şefii şi-au dat seama că nu au pe acolo un alt „motor” de forţa lui. Relaţiile sale cu conducerea directă au fost tensionate, pe baza faptului că un Dan Ioan Popescu, de exemplu, era suspendat la niveluri înalte, singurul adaptat să lucreze cu baza şi să-i cunoască detaliile fiind tot Vanghelie. Aceste relaţii tensionate au încetat atunci când a reuşit să pună mâna pe conducerea efectivă a celei mai importante organizaţii - chiar dacă nu şi a celei mai eficiente. Încercarea sa de aunci de a „bate” mai sus s-a dovedit pripită şi izbitura de zidul format din „aristocraţia” de partid l-a readus cu picioarele pe pământ. Pentru moment.

Marian Vanghelie este un personaj aparte în politica românească. El reprezintă o categorie ce se regăseşte în politica mai de pretutindeni, cea a activistului care pleacă de la bază şi rămâne ancorat în problemele acesteia. A celui care îşi creează anturajul, nu plonjează în mijlocul său din alte sfere. Este un paternalism de alt soi decât cel iliescian, de pildă. Unul cu identitate precisă în mediul pe care-l reprezintă. Şi înzestrat cu un puternic instinct al dominării celor din jur, pe care-i selectează din categorii pe care se poate baza.

O dată cu excluderea din partid a lui Mădălin Voicu, Marian Vanghelie inaugurează o nouă etapă a carierei sale politice. Până acum a fost extrem de atent în a servi intereselor celor care să nu-l cenzureze în activităţile sale, oferindu-le suportul necesar combate