Agatha Christie a avut dreptate când şi-a considerat această creaţie o reuşită şi a mizat pe ea. O scriere în care Hercule Poirot, faimosul detectiv belgian din alte scrieri ale sale, nu este protagonist şi nu ne mai agasează cu infatuarea şi omniscienţa sa datorată „micilor celule cenuşii” de care dispune. În locul lui apare discretă, eficientă şi modestă Miss Jane Marple, o prezenţă cu mult mai agreabilă.
De ce „Mâna ascunsă” i-a rămas dragă Agathei Christie şi la mulţi ani după ce a scris-o? De ce şi unii cititori au simţit că au de-a face cu o carte deosebită, o capodoperă a genului, după părerea mea?
Întâmplările din acest roman se derulează în Lymstock, o mică aşezare cu o viaţă patriarhală, unde nu se petrece niciodată nimic ieşit din comun. Toţi locuitorii se cunosc între ei, îşi ştiu tabieturile şi metehnele, iar casele nu se încuie de teama hoţilor. O enclavă de linişte cum rareori poate fi întâlnită. E drept, în absenţa unor evenimente reale înfloresc bârfele şi zvonurile.
În această oază ocolită de mari probleme nimeresc Jerry Burton şi sora lui, Joanna. Jerry a fost victima unui grav accident aviatic. Doctorii i-au recomandat pentru convalescenţă retragerea într-un spaţiu în care nimic să nu-l tulbure. Lymstock pare a fi alegerea perfectă – un loc unde timpul curge leneş şi domneşte o plictiseală binecuvântată, pe care o mai alungă ritualul ceaiului, sporovăitul la întâlnirile de seară unde se joacă bridge.
Dar, la puţină vreme după sosirea celor doi, în idilica urbe încep să se întâmple lucruri bizare. Mai mulţi membri ai comunităţii primesc scrisori anonime cu acuzaţii grave, exprimate într-un limbaj trivial. Epistolele sunt scrise cu litere decupate dintr-o carte veche şi expediate în plicuri cu adresele bătute la maşină. Unii nu le iau în seamă, le rup sau le aruncă în foc. Alţii nici măcar nu pomenesc de ele. Nimeni nu le
