A trecut şi ziua moţiunii ca şi când n-ar fi fost. Parcă de moţiuni ne arde nouă? Sau de orice altceva? Au fost şi proteste de stradă. Împotriva cui? Nu se ştie.

Căci nu ştiu, în acest moment, să avem un guvern, nici nu ştiu să avem un popor. În acest moment nu avem nimic, nici în instituţiile statului, nici în stradă, nici în sediile partidelor, nici în ambasade, nici în creiere, nici în frigidere. Niciodată, dar absolut niciodată în istoria acestei ţări neantul cioranian n-a fost mai desăvârşit, mai fără speranţe. Ah, fericite vremuri când eram băsescian! Credeam în ceva, poate prosteşte, speram ceva, poate atins de orbire sau de nebunie. Aveam sentimentul că merg pe un drum, şi nu într-un gol scitic fără cărări şi repere. Fericite vremuri când oameni serioşi mai puteau crede sincer în Crin Antonescu, în moguli, în ce mai vreţi dumneavoastră. Sunt convins că azi nici ei nu mai cred în nimic.

Două nimicuri, cel din parlament şi cel de pe stradă, s-au reunit ieri într-o imagine emblematică pentru golul istoric în care trăim. L-am văzut pe copilul bătrân Ponta, acest produs nesărat al nomenclaturismului la a treia generaţie, acest nepot al lui Iliescu şi fiu al lui Năstase, conducând mulţimile ca un Coriolan Drăgănescu în cea mai tâmpită montare după Caragiale făcută vreodată. Ponta înconjurat de huliganii Stelei - iată noua imagine a noii revoluţiuni. Ponta cu tricolorul la gât, mânjind şi acest ultim simbol al mândriei noastre de sine, aruncându-l şi pe el în batjocură şi derizoriu. Ponta, cel mai prost demagog al PSD-ului, cel mai cusut cu aţă albă. Ponta, al doilea Geoană ţopăind pe caldarâmul Bucureştiului, care, ca şi hârtia, rabdă orice. Cum nu l-au linşat miile de oameni cinstiţi, muritori de foame, care-au ieşit în stradă nu instigaţi de PSD cu falseturi politicianiste, ci pentru că guvernul Boc a depăşit orice măsură a birurilor şi nă