Am plecat pe soare, în urcare chiar ne-am dat jos gecile şi am rămas în mânecă scurtă dar când am ajuns sus, la staţia meteorologică Vârfu Omu, lucrurile au luat altă întorsătură.

În decurs de 24 de ore, am experimentat toate capriciile vremii: ceaţă densă, lăptoasă, prin care-ţi cauţi mâna cu lumânarea, căderi de ninsoare şi chiciură, depusă în strat de gheaţă pe scările şi grilajele staţiei, o vântoasă şuierătoare, care ţinea cu tot dinadinsul să te dea jos de pe picioare. După două zile pe vârf, drumul nostru - pe care venisem şi urma să ne şi întoarcem, făcea deja parte din filmul „Cronicile din Narnia", varianta horror. Zăpada îngheţată formase un patinoar unde puteai executa lejer un ultim balet al abisului. Era prima mea zăpadă pe munte şi cred că şi a colegului meu fotoreporter, Petrică Tănase. Venisem aici, la 2.500 de metri, pentru documentarea unui reportaj.

Nu luasem în calcul c-o să ne prindă prima zăpadă de sezon şi sincer, nici nu ştiam ce să facem cu informaţia asta. Ne-am dorit din suflet să fi ştiut mai mult, atunci când ne-am trezit în mijlocul imensităţii îngheţate, fără colţari, călcând pe urmele făcute de unul dintre meteorologii staţiei, care ne-a însoţit pe o parte a drumului de întoarcere. Practic, dacă am fi ratat să păşim cu bocancul exact în urma aceea - făcută cu greu, apăsând şi bătând stratul de zăpadă îngheţat, ne-ar fi aşteptat nici mai mult nici mai puţin decât hăul, deschis, cu gura căscată, la picioarele noastre.

După kilometri şi kilometri de astfel de paşi, ameţiţi de tensiunea nervoasă, cu muşchii picioarelor tremurând, în liniştea sinistră a crestelor, dar mai ales a văilor îngheţate de care eram înconjuraţi, ne-am simţit mici şi la voia întâmplării. Când Petrică a alunecat pe marginea hăului, echilibrat împotriva căderii doar de marginea rucsacului, am privit împreună sticla lui de apă: singurul zgomot al ime