Inca din scoala, dar mai ales in ultimii ani, tot aud fraze despre uriasul potential turistic al Romaniei, despre cum va ajunge el sa aduca un sfert (numai?) din PIB, cum cei care au azi salarii de mizerie (sau deloc) vor prospera in acest domeniu… La drept vorbind, ma numar printre cei care cred ca, intr-adevar, variatia si echilibrul peisajelor de aici ii ofera oricand oraseanului satul de agresiunea betoanelor un loc excelent pentru deconectare.
Ce-i drept, am aflat treptat ca Alpii sunt mai spectaculosi decat Fagarasul, ca Mediterana e mai limpede decat Marea Neagra, ca Valea Loarei are castele mai interesante decat Pelesul, ca dealurile Toscanei au ceva in plus fata de Obcinele Bucovinei. si ca, de fapt, peisajul in sine nu e suficient pentru a atrage turistul. Toscana e visul de aur al calatorului estival pentru ca acolo e si Florenta, adica Renasterea, dar si miile de pensiuni vecine cu Paradisul. Pensiuni, am zis? Am ajuns inapoi acasa, la turismul rural, copilul-minune al turismului romanesc.
Dupa ce turismul hotelier cu care se mandrea ONT-ul epocii comuniste a devenit fie total decrepit, fie inaccesibil buzunarelor celor multi, ultimii zece ani par sa inregistreze o mutatie semnificativa. La inceput, a cucerit cativa occidentali putin de stanga si in cautare de pitoresc, dupa care pensiunile din Maramures, Bucovina, Marginime, Rucar-Bran si alte cateva zone au devenit tinte pentru tot mai multi dintre beneficiarii autohtoni de concediu platit. Marketingul turistic a speculat excelent nostalgiile rurale ale romanului aflat la a doua generatie urbana. In prezent, zonele "consacrate" (precum cele enumerate mai sus) nu mai fac fata cererii – anul trecut, numai cine s-a trezit in septembrie a mai apucat un Revelion la Humor sau Coasta Boaicii.
Principala resursa a turismului rural romanesc consta in convietuirea unor zone de incontestabila frumu