Modernitatea romantică a încercat să ne spună că părinţii noştri există, dar noi nu mai suntem copiii lor – dar vocea aceasta n-a vrut nimeni s-o audă.

Marc Cerisuelo, profesor de filosofie şi specialist în istoria filmului la Universitatea din Provence, şi Nicolas Weill, jurnalist şi traducător de origine iudaică, semnează două articole, complementare, în numerele 745-746 ale revistei Critique, pe tema Europei romantice. Ambele texte pornesc de la ideea confruntării unei noţiuni – romantismul – cu propria lui istorie, dar a unei confruntări duble, atât în diacronie (ce înseamnă romantismul ca sediment intelectual devenit vulgată intelectuală şi imaginară), cât şi în sincronie (ce înseamnă romantismul în cultura franceză şi care sunt aspectele construcţiei germane, pe care cea franceză omonimă le-a lăsat deoparte pentru a-l putea aclimatiza). Ambele vorbesc despre percepţia romantismului în Franţa şi ambele încearcă să dezvăluie romantismul francez ca pe o construcţie culturală realizată post-factum şi mai cu seamă desăvârşită în secolul trecut, pornită de la un fenomen cultural de origine germană.

Marc Cerisuelo subliniază originea în primul romantism a formalismului – interesul pentru limbă, limbaj, formă şi „poetic㓠– în detrimentul „poeticului“ şi al „filosoficului“, al conţinutului adică. Întrebarea despre ce vorbim este doar un epifenomen – o vulgarizare – a întrebării cum şi cu ce vorbim, pe care, de fapt, şi-au pus-o primii romantici. „Tradiţia care conduce de la romantici la Heidegger este cea care a înţeles cel mai puţin natura obiectului ei şi a exercitat, în schimb, o influenţă asupra artei moderne.“ (Critique, p. 510). Articolul lui Nicolas Weill este în acelaşi timp o recenzie a volumului lui Rudiger Safranski intitulat Romantik. Eine deutsche Affare (2007), în care jurnalistul francez discută despre dimensiunea franceză a acestei afacer