„Mi-am făcut educaţia sentimentală citindu-i pe marii scriitori”
– Am citit tot ce ai scris – până acum, în această carte, dar şi în alte cărţi – despre perioada studenţiei tale şi am observat că, în mod curios, uiţi să vorbeşti despre... viaţa ta sentimentală de atunci.
– Vreau să nu idealizez, azi, vârsta aceea, care prin definiţie este a idealizării. Încerc să mă privesc pe mine, cel de atunci, cu luciditate. Aveam o ardoare romantică în reprezentarea iubirii, dar mi-e teamă că sugestia venea din literatură (parafrazându-l pe Camil Petrescu, cu a sa ecuaţie „câtă conştiinţă atâta dramă”, aş spune „câtă conştiinţă, atâta dragoste”). Voiam să iubesc, eram pregătit să iubesc, ştiam să iubesc. Îmi făcusem educaţia sentimentală citind-i pe marii scriitori şi aveam standarde foarte înalte, nu în alegerea femeii, ci în mobilizarea mea afectivă. Optasem definitiv pentru o intensitate maximă a trăirii, pentru o adorare mistică a iubitei.
Adeseori scoteam din buzunarul de la piept fotografia iubitei mele din liceu, M., şi o priveam visător. Îi scriam versuri şi i le trimiteam.
Sau mă gândeam la o iubită imaginară, pe care o descriam înfiorat de emoţie, ca şi cum ar fi existat cu adevărat.
În cele din urmă ca să mă contopesc complet cu ea, am devenit eu însumi femeia visată. Versurile semnate „Ioana Matei” pe care i le trimiteam lui Geo Dumitrescu la Contemporanul erau scrise în momente în care îmi închipuiam că sunt... ea. „Pe trupu-mi gol palpită mii de fluturi,/ O rochie de aripi şi săruturi/ De care nu poţi, prinsă, să te scuturi.”
Dar.
Dincolo de această reprezentare romantică a iubirii, în care credeam cu toată fiinţa mea, trăiam zi şi noapte, chinuitor, aproape fără întrerupere, o umilitoare foame sexuală. Eram idolul fetelor din facultate (cel puţin asta mi se povesteşte acum), dar ele, chiar în timp ce mă idolatr