Pensionarul, care administrează un mic magazin de cartier, are mereu câte ceva pentru copiii care îi trec pragul. De altfel cu toţii, şi mai mari şi mai mici, nu-i spun altfel decât „Bunicul”. Şofer de meserie, nea Victor a văzut Mediterana  încă de pe vremea când românii ieşeau greu din ţară şi chiar şi atunci, numai în ţarile socialiste, „prietene”. A făcut parte din detaşamentele de muncitori vrednici, aleşi să muncească pe rupte, pe şantierele lui Gaddafi, dictatorul libian cu care Ceauşescu bătuse palma în anii 80. Au fost cu sutele numai din Bistriţa şi le-au ridicat libienilor vreo 2000 de apartamente în Tripoli, şcoli, ba chiar şi un port. Din Libia are şi cele mai frumoase amintiri: marea de un albastru ireal, pe coasta căreia conducea zilnic zeci de kilometri, peisaje unice, dar şi accesul pentru el şi familia sa la un trai peste standardele vremii. „ Salariul rămânea în ţară la familie, iar aici câştigam diurnă 55 de dolari. Cumpăram televizoare, cafea, Kent, dulciuri şi haine, pe care le aduceam în ţară. Libia era considerată ţară din lumea a III-a, dar găseai acolo de toate, lucruri pe care nici nu le visai în România, „statul în curs de dezvoltare”, cum ne spuneau conducătorii de atunci. „ Toţi cei plecaţi atunci au făcut bani frumoşi” îşi aminteşte cu nostalgie fostul şofer. E drept că viaţa, într-un stat musulman şi pe daesupra şi socialist, era cam strictă, libienii cu ochii în patru, ruşii, omniprezenţi  cam brutali şi aroganţi, iar securiştii români, erau o prezenţă comună: „ Dar să ştiţi că securiştii noştri nu erau răi, ne mai spuneau cum să ne comportăm ca să nu avem probleme, dar închideau ochii la multe. Chiar şi din ţuica pe care o făceam noi românii, ilegal, că de ne prindeau ăia din miliţia libiană era bai mare, se cinsteau şi ei. Iar valută şi aur aduceam în ţară şi noi şi ei, deşi ştiţi că nu era voie”. În Libia cei mai insolenţi erau îns