Dar Lică dă înainte ca câinele prin băţ: nu şi nu. Turuie şi turuie, cu mulţi de „pă” şi „ăla” în vorbire, că, vezi Doamne, trecuse de la „ceala” la „ăla” şi acum era cu o clasă mai sus, bucureştean get-beget coada vacii.
Într-o amiază călduţă, stăteam cinci bărbaţi la o răspântie, la taifas, când încep să bată clopotele a mort. Aşteptând să se facă linişte, căci biserica e la doi paşi, oamenii îşi aprind ţigările şi încep să pufăie liniştiţi. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacşiş gras de la rudele mortului şi acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
– Măi Petrică! strigă nenea Mihai înspre turla bisericii. Cine-o murit, bre?
Petrică scoate capul buhos, cu ochi de somnambul, pe una din ferestruicile clopotniţei:
– Mitică Balan, bădie Mihai.
– Care Mitică Balan?
Dar Petrică nu mai răspunde. Începuse deja să coboare scările turlei. Se auzea până la noi duduitul paşilor şi trosnetul uscat al scărilor de lemn.
– Mă-ta de năuc! zice nenea Mihai, căci Petrică avea faimă de vântuit la minte.
– O fi rudă cu Câr-Bâr, zic.
– Da’ de unde! face a lehamite nenea Mihai. Câr-Bâr îi venetic, n-are neamuri pe la noi.
Atunci nenea Sandu întreabă:
– Nu cumva Mitică Balan îi ceala de lângă Ichimeşti? Are o casă parcă pălită de bombe.
– Nu, bădie Sandule, face Bâzgă ţiganul. Aceala nu-i Mitică, îi Costică Balan. Stă gard în gard cu mă-sa, băbuţa ceea... Profira, care se ţine cu mâna de şold când merge: şovâlc-şovâlc! Şi-i crăcănată că-i poate trece câinele cu tot cu jujău printre picioare. N-o ştiţi? Are ea un bariz verde ca buratecul...
- Nu, spune hotărât nea Sandu. Mitică Balan, nu Costică, e-un zdrahon de om, cu toate că era lingav când era mititel. Că mamă-sa, vai! Băietu’ şi băietu’!
– Da’ pe urmă o crescut, sl
