Citind titlul, veti spune cu siguranta ca el contine o impietate, si intr-o buna masura inclin sa va dau dreptate: dl Marino nu a cultivat virtuti sportive exemplare, nu s-a dus la stadion ca microbist invederat si nu se bloca impatimit in fata televizorului, atunci cind erau meciuri. Asocierea din titlu poate parea, asadar, fortata, ceea ce intr-o anumita masura si este; in consecinta, nu-mi ramine decit sa va explic de ce am apelat la ea, facind abstractie de teama de a fi acuzat de impolitete. Atit viata lui Adrian Marino, cit si patania extrasportiva foarte recenta despre care am sa va povestesc au o legatura bine definita cu Clujul, cealalta relatie fiind aceea ca ambele pot fi ridicate la rang de simbol, menit sa lumineze intrucitva profilul launtric al unui oras care fusese odinioara o capitala stilata a Transilvaniei, si care nu mai este azi decit unul dintre centrele inertiale ale regiunii, intirziat in dezvoltare de ruralismul itinerant al majoritatii locuitorilor sai, de nationalism si maghiarofobie.

Cu un primar portocaliu navetist, aflat mai mult la Bucuresti decit acolo de unde isi ridica salariul, Clujul e un oras in deriva controlata, avind un coeficient de crestere economica mult sub nivelul altor orase orgolioase din zona, cum sint Sibiul, Oradea sau Bistrita. Traind mai mult in trecut decit in prezent, Clujul dezveleste febril statui, busturi, monumente si placi comemorative, sau decoperteaza gropi arheologice, in loc sa deschida firme profitabile pentru locuitorii sai, care nu mai au unde sa munceasca, fiindca unele dintre intreprinderile de traditie ale urbei – Clujana e cazul cel mai cunoscut – au fost devalizate dupa Revolutie. Intelectualitatea civica a orasului e in mare parte adormita, investitorii din afara vin cu prudenta la Cluj, si cei care vin pleaca imediat, tematori sa nu cada in capcana intereselor locale obscure. Haluci