În ţările normale, acolo unde oamenii privesc cu relaxare lupta politică, starea de sănătate a preşedintelui ori a premierului nu este motiv de speculaţii.

Nu că sănătatea primilor oameni din stat nu ar fi de interes public. Este. Doar că subiectul este tratat cu transparenţă, buletinele medicale fiind publicate la intervale regulate, iar vizitele la medic, pentru diferite intervenţii sau chiar investigaţii sunt anunțate dinainte.

Acestea se întâmplă nu doar pentru că liderii statelor cu democraţii avansate au mania comunicării. Ci, mai ales, din considerente cât se poate de pragmatice.

Liderii politici ai acestor ţări, oameni pătrunși de responsabilităţile ce le revin, au grijă mereu să fie predictibili, chiar și atunci când la mijloc e propria stare de sănătate. Mai bine ca aceasta să fie cunoscută, cu bunele şi relele ei, decât să se dea teren liber speculaţiilor şi, mai ales, să apară surprize.

Citiţi şi: Băsescu despre vizita la Spitalul Militar: "Sunt mai sănătos decât toţi patronii din presă"

Când, în ianuarie 1992, președintele George Bush ( tatăl) a vomitat peste premierul japonez Kiichi Miyazawa, în timpul unui dineu oficial, pieţele financiare au reacționat imediat. Cu cât un lider politic devine mai puternic, cu atât un eveniment neașteptat legat de starea sa de sănătate are efecte mai puternice şi mai greu de controlat. Transparența este, așadar, de preferat. Secretarul general al NATO, Manfred Worner ( 1934 – 1994), a rămas în fruntea organizației, deşi era chinuit de un cancer. Starea precară a sănătăţii sale era însă cunoscută de toată lumea, dar tocmai asta a menținut puterea Alianţei şi i-a permis lui Manfred Worner să rămână în fruntea ei până în ultima zi a vieţii.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în regimurile dictatoriale şi autoritare. Liderii autoritari sunt, mai mult sau mai puţin, obsedaţi de id