Ne-a reţinut atenţia o substanţială carte semnată Sergiu Miculescu Măştile lui Eugen Ionescu. Solid documentată, cu o tonalitate sobră şi o frază miezoasă, ea îşi propune a scoate în relief, în opoziţie cu un punct de vedere al lui Gelu Ionescu, unitatea operei ionesciene, pe care fazele română şi franceză n-o scindează decît aparent, dar totodată stabileşte cîteva "motive structurante" ale acesteia, impunînd "un fond obsesional comun". Altfel zis e o concentrată monografie a "omului ionescian". Deşi i s-au închinat innumerabile studii, eseuri, teze de doctorat, articole, comunicări etc., acesta rămîne încă foarte generos în sugestii, practic deschis variilor perspective de abordare, aidoma oricărei creaţii de anvergură. Ne oprim aci asupra unui aspect ce ni se pare capital şi anume tema spirituală a scriitorului, id est raportul său cu religia, mistica, metafizica, ce, în fapt, îi amprentează întreaga substanţă a creaţiei. La prima vedere pare ciudat ca un novator febril, un exponent al avangardei teatrale să fie atît de implantat în tradiţie, atît de vechi în fundamentele conştiinţei sale, puternic legată aşadar de iluştrii săi compatrioţi, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Dar nu tocmai această substructură e în măsură a-i legitima noutatea, a-i corobora elementele novatoare cu cîmpul de forţă al unei perenităţi a problematicii omului? Pe de altă parte, Ionescu are adesea un aer de funambul, de "pieton al aerului", cultivă o "comicărie" fie şi tristă, debuşînd în nonsens. Astfel producţia sa se bizuie pe două registre contrastante, unul ludic, "caraghios", voit derizoriu, altul grav, patetic, conturînd un "discurs metafizic". Mai întîi o caricatură oarecum caragialian-argheziană: ŤDumnezeu, o! Dumnezeu! iată o vorbă pe care am auzit-o de la nea Georgică şi o spun şi eu, toată ziua, ca prostul, fără să ştiu ce înseamnă...ť". Apoi o expresie acută a pietăţii: ŤFericit d